Instantanee

Imi doresc, pret de cateva secunde, sa intri-n mine si sa simti cum se sparg valuri. Sa-ti fur mana cu care fumezi, s-o fac ghem, s-o bag la mine-n san. Sa-ti mangai buzele, sa-ti desenez conturul. Imi doresc, sa-ti imprumut ochii, sa te las sa-i simti grei in orbite, sa te las sa-i simti incoltind a bucurie, si lacrimi. Sa clipesti peste ei, cu ploapele tale, si sa te faci mic...mic de tot, prea mic pentru toata iubirea si bucuria pe care o simt ca-mi plezneste in piept. Sa-ti fur rasuflarea, s-o respir cu pofta, sa te cern prin mine si trupul meu, sa-ti dau adevarul din mine. Apropii mana de inima, si-o strang cu putere, nu care cumva sa-mi zboare din piept; cu mana cealalata strang mana-ntr-o rugaciune. Multumesc, multumesc pentru tot, respir si incerc sa linistesc vibratia din mine, incerc s-o dozez, sa nu ma omoare; fiecare moment e lung cat o viata, fiecare clipa am trait-o deja, dar ma priveste uimita, ca si cand m-ar vedea prima oara, iar eu stiu; stiu c-o sa fie bine; Si...

avem colturi, si margini si nu ne putem cuprinde in corpurile astea defecte... minunat de defecte... ne tintuiesc bratele inclestate, si buzele sug cu putere vlaga celuilalt, cu disperare si foame, de parca urmeaza sa moara iar singura gura de viata si aer zace in celalalt...

Noi doi iubim din orgoliu. Iubim lingandu-ne ranile. Iubim gresit si cu teama. Iubim vorbind fiecare de viata sa; tragem cu disperare de fata asta de masa peste care intindem cuvinte si nimicuri. Ne iubim prosteste, ne cautam confirmari si dreptul de-a fi victime. Suntem doar doua imagini de teama. Ne vrem din orgoliu. Ne iubim cate un pic, cat sa descoperim inca un adevar despre sine, dupa care ne retragem iar in vizuina, si facem pe mortii;  

vreau sa te privesc gol, dezbracat de orice, redus la stadiul de suflet pur, in care goliciunea ta sa n-aiba nimic murdar, ca un adam primordial, inocent si necorupt de timp.

(concluzii) Pret de o seara te-am iubit. Am iubit modul in care sufletele noastre s-au gasit printre randuri; Mi-am proiectat asupra ta, intregul meu for interior, si-am raspuns chemarii, asa cum si tu ai raspuns. Mai mult de atat, mi-ai ridicat si mingea la fileu. Toate au stat marturie faptului ca problema nu e la mine. Ca intradevar, am tot dreptul sa caut sa simt vibratie, ca da, exista oamenii ce simt asa cum am nevoie. Ca da, exista comunicare dincolo de cuvinte asa cum le percepem azi. Ca da, exista sensuri si nuante stiute numai de intimul unui om, ca da, e posibil ca oameni diferiti sa comunice pe acelasi canal cu cel mai mare firesc; Mi-ai confirmat ca mocnesc in mine asteptari, ca vreau, dar c-am sa urmez pasii doar atunci cand intradevar voi fi gasit ceva-ul dupa care alerg de cand ma stiu.  

-dezbraca-ma de mine. scoate-mi scheletul pe dinafara, pune-mi muschii la uscat ia-mi sufletul in mana si lasa-l sa se odihneasca.

Daca sap mai adanc, raspunsurile sunt foarte logice si-si au radacina in ceea ce se numeste "obsesia definitorie." In "ceva"-ul ala pe care il caut in toti oamenii, in fiecare mediu, in fiecare secunda. Si unde altundeva sa-l gasesc daca nu intr-un mediu prin definitie fals. Daca nu intr-un mediu prin excelenta minciuna. Iar frumusetea vine tocmai din asta. Din adevarul care zace in fiecare om si tipa afara prin porii pielii si prin ochi, oricat de mult l-ai ascunde.  Suntem niste inadaptati. Toti astia de preferam sa stam 12/14/16 ore sau mai mult pe-un platou de filmare, zile la randul. Sa ne suflam in ceafa, sa ne luam la puli, sa ne iubim intre noi, sa ne luam la misto... suntem niste idioti. Zace in noi o ambivalenta atat de perfida si caineasca... pentru ca in definitiv suntem doar suflete in cautare. Caut oboseala, sfarseala... melancolia aparte de dupa o zi de filmare lunga, cand m-am trantit in masina.. iar toate mecanismele de autoaparare pica. Uneo...

            Suntem teatru. Măşti continue şi aparenţe. Hai să fiu sinceră. Sunt teatru. Sunt haos. Mă dor ridurile oricarui bătrân, hainele rupte, mâinile tremurânde, cerşetorii din colţul străzii, săruturile îndrăgostiţilor...mă doare  să îi văd pe ei îmbătrâniţi, mă simt incapabilă, refuz asta. Şi lista poate continua pană mâine cu lucruri, frânturi de oameni care apasă, care modifică structural şi emotional...             Acum câţiva ani mi-am promis că n-o să mă doară niciodata. Mi-am zis "din momentul ăsta nu mai simţi nimic". Mă rog, nu te doare pe naiba...înveţi doar sa ascunzi mai bine. Iar generalizez. Am învăţat să fiu o aparenţă. Asta era exprimarea "corectă".

nu-si apartine sau poate da neputinta o doare se roaga sa nu mai existe nimic uneori undeva in mintea ei traieste tot ce nu stie construieste scenarii cand totul e demn si frumos cand totul e curajos cand lumea e la picioare si ea e exact cum se vede din interior stie ca vrei sa ii spui stie ca vrei sa vorbesti sa povestesti cuiva nu mai poate nu mai poate sa auda nimic nu mai vrea sa se faca responsabila pentru viata nimanui te blameaza pentru lipsa ta de curaj pentru ceea ce nu esti pentru neputinta ei pentru asemanarea dintre voi doi pentru gesturile frumoase si cuvintele bune ii vine sa fuga departe moare putin in fiece zi se ineaca  e doar un om obosit care nu mai stie cum sa traiasca cu propria-i viata e doar un om obosit care tipa si plange in rarele ocazii cand poate sa planga se amesteca printre oameni si nimeni dar nimeni nu intelege nu stie sa vada nu are rabdare sa inteleaga iar ea nu mai poate sa arate fatis dezgolitul eu nu sunt un om rau ii rasuna in cap eu nu su...

(din capitolul "discutii imaginare" ) ***  acel moment cand lucrurile se deplaseaza in asa mod incat dinamica lor interioara are alta vibratie decat viteza aparenta... intreg angrenajul se misca constant desi poate ca pare stagnand intr-o contradictie de termeni 

Bucurestiul pare filtrat prin pustiu si absenta. Luminile inca festive intr-un oras golit de orice urma a iernii ce-ar fi trebuit sa fie. 

 de ceva vreme încoace, nimic nu mai are gust.   îmi ling liniștită "rănile", ca un lup fugărit și atins ușor în coapsă de un glonț; aștept prima zăpadă...   o să zâmbesc sau nu? 

 O frustrare penibilă care își croiește drum cu violență, zvâgnind prin toți porii pielii...   Încerci să-i dai un nume, s-o ștampilezi în cuvinte... s-o descrii măcar vag; râcâi în tine, cu atâta greutate după cuvântul potrivit... înșiri absurd descrieri inutile. Cauți în tine, ceea ce atât de ușor puteai atinge... moliciunea și plinătatea cuvântului de altădată.    Struna anume, ce se întâlnește ascuțit cu înălțimea notei muzicale; Accentul ăla, atât de puternic, atât de visceral -ca un pumnal împins în piept cu forță- direct prin inimă. Durere aparent fizică al cărui singur scop își găsește împlinirea în confirmarea faptului că încă ai suflet. Struna aia, ce aluneca de-a lungului lui, tăios de binefăcător... ce reușea să te spele. Să te curețe de toate păcatele...       Îți fuge, îți alunecă din mână...uneori ai impresia că reușești s-o prinzi din urmă, s-o câștigi de partea ta, să-ți fie iar confidentă, să te însoțească discret în ...

 -cumva, dimineți în care te trezești în urma timpului.  te întinzi leneș, arunci o mână după el și-l prinzi de geacă:  "Hai mai stai puțin... unde te grăbești?". Dimine ț i când cochilia  din spate te-a pus la adăpost și te-a-mbracat în așteptarea iernii ce urmează.     Dimineți în care peticești cu grijă sufletul. În care încerci să coși la loc, bucată cu bucată. Câștigi centimetrii de cusături adânci. Te faci că nu le vezi și ungi deasupra sunete.  Ai vrea să fugi...     baloane de săpun...măști colorate...farduri proaste...          

O durere de cap discreta, dar constanta, pornind din tampla dreapta catre ochi.  Bucata de soare ce trece prin perdele. Cativa nori alergandu-se molcom, cat sa-mi schimbe dara de lumina din fata.  Orchestre in urechi.  O zi friguroasa si lunga. Lentoare a mintii si-a corpului, ce devine mai asezata, pe masura ce muzica devine mai nervoasa, mai apriga, mai violent de frumoasa.  ma uit la tine....ce combinatie ciudata, de liniste sufleteasca si amaraciune frustranta esti...  mai pune o melodie...

vreau sa mananc o-mbratisare. s-o inghit cu totul; sa ma innec cu ea in gat.  s-o simt un nod, sa usture. s-ajunga in stomac. ca spini in forma de carlige- bumbi deasupra pielii. agresivitate ce asteapta sa fie inabusita. 

         Ce faci cand simti pericol ? cand te simti amenintat? Orice animal decent fuge mancand pamantul, ori amuteste, in speranta ca nu va fi observat. Ce faci cand devii martorul unei chimii suparator de intensa, ce nu ti-e adresata, dar care se desfasoara in fata ochilor tai cu cea mai mare usurinta... o chimie care te sufoca, care te implica. Nu vrei decat sa fugi, sa te intorci si sa pleci....Sfarsesti prin a ramane impasibil si dorindu-ti doar sa se termine cat mai repede...        Ce faci cand mereu reusesti sa "traduci" chipurile umane ? cand asociezi forme, gesturi, volume ale trupurilor, voci, trasaturi faciale cu propria ta experienta; ajungi sa cunosti prin asociere tot ce e de stiut despre un om pe care il vezi pentru prima oara, si ajunge sa te doara, sa te sufoce, desi n-ar nici o vina... 

cand sunt singura acolo, imi place sa ascult zgomotele. Pasi si rasete prin pereti. Picioarele mele inaintand, zabovind pe toata talpa, incet, in fiecare scartait apasat de podea. Un scaun de lemn care trosneste la fiecare miscare a vechi; a cuie ruginite si lac sters. Podeaua respira, rasufla greu cu fiecare pas, primind cu drag, si pasii mei, ca ai altora. Ascult cum s-opune, se zbate si lasa curgand scartait demn, de vechi si batatorit. Atunci se face liniste. Vocile, zambetele, toate tac. Sunt singura in scena mea mica, in lumea mea mare. Aprind o tigara si-astept. Atunci imi doresc intarzieri. Sa nu-mi tulbure nimeni linistea-pacea mea. Gandurile sunt mai simple. Atat de simple incat colturile ochilor se umplu; va rog, intarziati azi...