Suntem teatru. Măşti continue şi aparenţe. Hai să fiu sinceră. Sunt teatru. Sunt haos.
Mă dor ridurile oricarui bătrân, hainele rupte, mâinile tremurânde, cerşetorii din colţul străzii, săruturile îndrăgostiţilor...mă doare să îi văd pe ei îmbătrâniţi, mă simt incapabilă, refuz asta. Şi lista poate continua pană mâine cu lucruri, frânturi de oameni care apasă, care modifică structural şi emotional...
Acum câţiva ani mi-am promis că n-o să mă doară niciodata. Mi-am zis "din momentul ăsta nu mai simţi nimic". Mă rog, nu te doare pe naiba...înveţi doar sa ascunzi mai bine. Iar generalizez. Am învăţat să fiu o aparenţă. Asta era exprimarea "corectă".
Comentarii