noiembrie 25, 2012

078


      Suntem setati pe coordonate spatiale diferite, in puncte de perceptie diferite, pe lungimi de unda diferite. Chiar daca va aveam in fata mea, unul langa altul, energiile voastre erau separate. Voi nu va auzeati. Va indragiti, dar nu va auziti pana la capat. Va desincronizati. Atunci ajung sa cred, cand va privesc in fata, ca oamenii nu au relatii pentru ca-si gasesc iubirea vietii lor, ci pentru ca au nevoie de afectiune, atentie, grija, etc. Iubirea e doar in capul nostru. Dragostea e doar un proces chimic si-o educatie a perceptiei. 

noiembrie 24, 2012

077


E fals, e minciuna. Te vad si trec prin tine, prin toata carnea, prin toata-a ta fiinta nu rascolesti nici un fior de intelegere, doar existenta. Simpla...existenta. Pai sa fim, daca altfel n-avem cum. Sa existam de dragul de a mai trai putin, ca pentru ce, oricum nu stii.

Ce caut acolo? Exact acolo, in mijlocul unei situatii stravezii, in mijlocul unei cafele neterminate, unui grup compact galacios, in mijlocul meu, undeva intre dezinteres total si oboseala de a mai incerca. Nemultumirea mea ajunge sa imbrace realitatea. Cine stie, poate situatia existenta s-a nascut tocmai pentru c-a fost gandita, sugerata, verbalizata, jucata...

noiembrie 14, 2012

075



      E ceva romantic in dimineata asta. E ceva romantic in plecarea asta. Muzica din difuzoare, ceasul care se taraie si are rabdare cu mine, hainele ce s-au aranjat impecabil, ultima lingurita de cafea, bormasina vecinului, mini furtuna de afara, frunzele care aluneca, porumbeii zgribuliti, griul de afara...si cu toate astea, sunt fericita. O multumire sfioasa si complice imi joaca in ochii. Ma aproba, imi da pace dimineata asta, ma incurajeaza sa respir adanc sa spun: "Daaaa". Sa ma bucur de acum, sa ma bucur ca pot sa ma bucur de ceva. Si da, multe se aduna in piept, multe sunt cuvintele nespuse, multe sunt situatiile neterminate, multe sunt lucrurile neintelese, multi sunt oamenii raniti, multe sunt de tacut....

    ....vantul se joaca prin frunze, le alearga in reprize; zece porumbei stau pe aceeasi craca.

noiembrie 13, 2012

074


           Singuratatea mea e tacere, e harmalaia nimicului cu valoare de amintire de viata. E cea mai frumoasa aparenta, dincolo de orice, un soi de nemurire precara, care se tine in viata de un fir de pahar de vin, de-un fum de tigara, de-un kilometru de drum, de-o raza anume de soare, de-un cadru filmat exact la momentul potrivit...




noiembrie 06, 2012

073


            Suntem teatru. Măşti continue şi aparenţe. Hai să fiu sinceră. Sunt teatru. Sunt haos.
Mă dor ridurile oricarui bătrân, hainele rupte, mâinile tremurânde, cerşetorii din colţul străzii, săruturile îndrăgostiţilor...mă doare  să îi văd pe ei îmbătrâniţi, mă simt incapabilă, refuz asta. Şi lista poate continua pană mâine cu lucruri, frânturi de oameni care apasă, care modifică structural şi emotional...
            Acum câţiva ani mi-am promis că n-o să mă doară niciodata. Mi-am zis "din momentul ăsta nu mai simţi nimic". Mă rog, nu te doare pe naiba...înveţi doar sa ascunzi mai bine. Iar generalizez. Am învăţat să fiu o aparenţă. Asta era exprimarea "corectă".

noiembrie 04, 2012

072

 ...simt frigul cum ma bate, cum ma izbește-plin ... și nu pot decât să zâmbesc; imi stoarce lacrimi simple, fără durere, fără apăsare. E fizic, e doar o reacție fiziologică normală, care atrage după sine gânduri, tresăriri, bucurii temporare. Ma relaxez și ma las dusa de drum; se-nvaluie de-a stânga sau de-a dreapta, și nu pot decât să am încredere în motorul de sub mine și în cel din față. Ma uit la stele, în seara asta sunt multe și ceru-i plin... e deja noapte și nimic nu mai contează. Ma întorc din Bulgaria, de unde m-am dus să beau o cafea. Atât. Simplu. 

noiembrie 02, 2012

071


           Pentru mine, totul se rezumă la definițiile tăcerii și ipostazele ei. Mi-ar plăcea vreodată să exprim în imagini tăcerea. Aia adâncă, simplă și cruntă. Tăcerea intimă și ascuțită. Tăcerea ei, tăcerea lui și tot vacarmul de nimic. Muzică ușor dulceagă se prelinge prin difuzoare. Ziua a fost lungă, povestea există. Imaginea din mine vine ca dintr-un univers paralel pe care încerc să-l atrag, ca un magnet, să se ciocnească peste universul meu deja existent.
             Mâna dreaptă și mâna stângă spală o față, păstrându-și individualitatea și independența. Fiecare își poartă propriile linii în palmă și se confirmă una pe alta.  
             Privesc pe fereastră și caut cuvinte; aștept să se nască. Zgomote în jur;  zâmbete, glume, o altă zi de filmare s-a-ncheiat. Oameni vorbesc de costuri și proiecte și momentul ăla când a intrat cu tăvile în budă... lumea râde, iar eu mă dezic de ea. Zâmbesc de la distanță, cu un picior în povestea lor și unul în gândurile mele. Băi omule, știi cât de incomode sunt scaunele ALEA? Habar n-ai că fraza asta-i pentru tine.
              Mintea aluneacă către cât de distant pare un lucru adevărat. De teamă să nu stric mersul destinului, asta după ce m-am pus în fața lui și i-am spus ce-mi doresc să-mi arunce în viață, mă retrag în mine. Mă retrag știind că jocurile nu sunt încă făcute și că timpul le așează odată ce am pornit mecanismul; așa cum am știut acum câțiva ani povestea unui albastru de zăpadă, care în iernile mele intime, mi-a dat echilibru emoțional-îndeajuns de mult încât să nu inebunesc.
             Lucrurile nu se cer cu insistență. Lucrurile se doresc, se așteaptă, se sper și se consideră a fi deja existente în viață. În timp ce îmi continui respirațiile, în fundal, forțe nebănuite lucrează. Imaginea asta, din universul paralel din mintea mea, e jumătate posibilă, jumătate nebănuit. Existența și nonexistența ei sunt deopotrivă la fel de valabile. Mai departe? Zâmbesc. Totul e atât de posibil și inexistent.