mai 31, 2016

096




I find myself in Kuweit, smoking on a couch, in the middle of my life, on a road I have no idea where It will lead; maybe I am a bit nostalgic about myself, maybe it's because I'm all alone and the light is dim while my eyes still hurt. 

august 16, 2015

094

neputinta asta e incolcacita dinauntru;
mi-e carnea amortita-n nemiscare.
as vrea sa zac pana s-ar scurge tot timpul si ne-am naste din nou

cu pietre in mana fugarind animale si inventand focul. 

iulie 28, 2014

091

Patetic,
doar un petic de cuvânt,
lătratul câinelui d'afară- oboseala mea;
scrie-mi mâine
să mă trezesc.

Suntem perechi în doi,
doi câte doi, aglomerați în cupluri,
căutăm
să ne găsim.

E poezia liniilor recurente
alergători de cursă lungă,
maratoniști
pe linii paralele.

090

înțelege
că lovitura e doar
neputința de-mi găsi cuvintele
când te reduc la forma
unui sac de box gata să-mi înghită frustrarea

martie 25, 2014

089

... Am sosete patate de copilarie,
mi-am lasat tocurile la marginea groapei cu nisip si-am alergat spre tobogan,
m-am agatat in tiparele mele de adult si-a trebuit sa urc de multe ori pana sa las femeia la marginea locului de joaca; i-am dezbracat forma si-am alergat pe nisip...fara sa aud salvari si zgomot de oras...

martie 18, 2014

088

Imi doresc, pret de cateva secunde, sa intri-n mine si sa simti cum se sparg valuri. Sa-ti fur mana cu care fumezi, s-o fac ghem, s-o bag la mine-n san. Sa-ti mangai buzele, sa-ti desenez conturul. Imi doresc, sa-ti imprumut ochii, sa te las sa-i simti grei in orbite, sa te las sa-i simti incoltind a bucurie, si lacrimi. Sa clipesti peste ei, cu ploapele tale, si sa te faci mic...mic de tot, prea mic pentru toata iubirea si bucuria pe care o simt ca-mi plezneste in piept. Sa-ti fur rasuflarea, s-o respir cu pofta, sa te cern prin mine si trupul meu, sa-ti dau adevarul din mine.
Apropii mana de inima, si-o strang cu putere, nu care cumva sa-mi zboare din piept; cu mana cealalata strang mana-ntr-o rugaciune. Multumesc, multumesc pentru tot, respir si incerc sa linistesc vibratia din mine, incerc s-o dozez, sa nu ma omoare; fiecare moment e lung cat o viata, fiecare clipa am trait-o deja, dar ma priveste uimita, ca si cand m-ar vedea prima oara, iar eu stiu; stiu c-o sa fie bine; Si-mi place ca nu-nteleg nimic. Simt. 


E ca atunci cand noi nu mai suntem numele noastre, nu mai suntem corpurile noastre, nu mai suntem ingraditi de nimic fizic; cand nu trebuie sa dam socoteala mainilor, si bratelor, coastelor si sanilor, sexurilor noastre, atunci, existam pur si simplu, ca un fir, ca un abur, ca o iluzie, ca o vraja, ca un zambet, cu ochii mari ne-ascundem in spatele trupurilor noastre, le imbracam ca o haina, le imbracam ca o mantie, ne facem forturi, si cazemate din ele, uneori rapciugoase, le peticim sa mai tina pana la prima benzinarie, mai facem un plin, mai bem o cafea, si-o luam  de la capat. Cat e posibil sa tina in suflet ardoarea asta de viata? cat e posibil s-o duca asa valtoarea, nespusul, cat e posibil pana sa explodez in mii si mii de milioane de bucati de fericire? 
Mi-e rau de-atata bine...dau afara tipete surde si mute, binecuvantate doar de expiratii si inspiratii adanci ...ca ace de atacuri de panica