Pentru mine, totul se rezumă la definițiile tăcerii și ipostazele ei. Mi-ar plăcea vreodată să exprim în imagini tăcerea. Aia adâncă, simplă și cruntă. Tăcerea intimă și ascuțită. Tăcerea ei, tăcerea lui și tot vacarmul de nimic. Muzică ușor dulceagă se prelinge prin difuzoare. Ziua a fost lungă, povestea există. Imaginea din mine vine ca dintr-un univers paralel pe care încerc să-l atrag, ca un magnet, să se ciocnească peste universul meu deja existent.
Mâna dreaptă și mâna stângă spală o față, păstrându-și individualitatea și independența. Fiecare își poartă propriile linii în palmă și se confirmă una pe alta.
Privesc pe fereastră și caut cuvinte; aștept să se nască. Zgomote în jur; zâmbete, glume, o altă zi de filmare s-a-ncheiat. Oameni vorbesc de costuri și proiecte și momentul ăla când a intrat cu tăvile în budă... lumea râde, iar eu mă dezic de ea. Zâmbesc de la distanță, cu un picior în povestea lor și unul în gândurile mele. Băi omule, știi cât de incomode sunt scaunele ALEA? Habar n-ai că fraza asta-i pentru tine.
Mintea aluneacă către cât de distant pare un lucru adevărat. De teamă să nu stric mersul destinului, asta după ce m-am pus în fața lui și i-am spus ce-mi doresc să-mi arunce în viață, mă retrag în mine. Mă retrag știind că jocurile nu sunt încă făcute și că timpul le așează odată ce am pornit mecanismul; așa cum am știut acum câțiva ani povestea unui albastru de zăpadă, care în iernile mele intime, mi-a dat echilibru emoțional-îndeajuns de mult încât să nu inebunesc.
Lucrurile nu se cer cu insistență. Lucrurile se doresc, se așteaptă, se sper și se consideră a fi deja existente în viață. În timp ce îmi continui respirațiile, în fundal, forțe nebănuite lucrează. Imaginea asta, din universul paralel din mintea mea, e jumătate posibilă, jumătate nebănuit. Existența și nonexistența ei sunt deopotrivă la fel de valabile. Mai departe? Zâmbesc. Totul e atât de posibil și inexistent.
Comentarii