057



 O frustrare penibilă care își croiește drum cu violență, zvâgnind prin toți porii pielii... 
 Încerci să-i dai un nume, s-o ștampilezi în cuvinte... s-o descrii măcar vag; râcâi în tine, cu atâta greutate după cuvântul potrivit... înșiri absurd descrieri inutile. Cauți în tine, ceea ce atât de ușor puteai atinge... moliciunea și plinătatea cuvântului de altădată.  
 Struna anume, ce se întâlnește ascuțit cu înălțimea notei muzicale; Accentul ăla, atât de puternic, atât de visceral -ca un pumnal împins în piept cu forță- direct prin inimă. Durere aparent fizică al cărui singur scop își găsește împlinirea în confirmarea faptului că încă ai suflet. Struna aia, ce aluneca de-a lungului lui, tăios de binefăcător... ce reușea să te spele. Să te curețe de toate păcatele...  
  
 Îți fuge, îți alunecă din mână...uneori ai impresia că reușești s-o prinzi din urmă, s-o câștigi de partea ta, să-ți fie iar confidentă, să te însoțească discret în umbră și să-ți sară în ajutor când ai mai mare nevoie. Morgană sadică, te lasă să te apropii cu greutate, s-o îmbrățișezi o clipă- Atât!. Se scurge înapoi în pământ, se acoperă de rușine, se îmbrăca în regrete, în răutate, în depărtări... atât de saturată, atât de plină...de incapabilă să-ți mai fie oglindă sinceră, să-ți dobândească toate păcatele și greșelile omenești. Atât de departe, încât se consolează de multe ori să rămână distantă și să privească incapabilă un om blocat și rătăcit. Un suflet gol care se învârte în cerc dezorientat...  

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

096